Ce este Sfânta Taină a Spovedaniei?
Spovedania (Pocăinţa) este Sfânta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-se în faţa preotului duhovnic şi luând dezlegare de la acesta, primeşte, prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor mărturisite. Această Sfântă Taină a fost aşezată de Mântuitorul atunci când, după ce a făgăduit Sfinţilor Apostoli că le va da putere să lege şi să dezlege zicând: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18), le-a dat cu adevărat, după învierea Sa, puterea de a ierta păcatele prin cuvintele: “Luaţi Duh Sfânt: cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!” (loan 20, 22-23). La sfârşitul Sfântului Botez, preotul se roagă Domnului pentru nou-luminatul creştin: ,,Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez şi i-ai dat înnoirea vieţii, Însuţi, Stăpâne Doamne, [… ] păzeşte într-însul nespurcată şi neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat…” Astfel, creştinul, curăţit de păcatul strămoşesc şi de păcatele sale personale şi îmbrăcat cu luminoasa şi preacurata haină a harului lui Dumnezeu, începe o nouă viaţă. Însă, din cauza patimilor care sălăşluiesc înăuntrul nostru, a înclinaţiei noastre spre păcat şi a indolenţei noastre, această strălucitoare haină se înnegreşte, se întinează, se strică şi ajungem să ne dezbrăcăm încet-încet, de harul lui Dumnezeu. Iubitorul de oameni Dumnezeu însă, cunoscând neputinţa noastră de a ne păstra nestricată această dumnezeiască legătură, a rânduit mijloacele şi modurile prin care, chiar şi în căderea noastră, să putem redobândi Dumnezeiescul Har, să ne îndreptăm şi să curăţim îmbrăcămintea sufletului, pentru a deveni vrednici de Împărăţia Cerurilor. A rânduit, adică, Taina Pocăinţei şi Spovedaniei, dând apostolilor Săi – şi prin aceştia şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii – puterea de a ierta păcatele.
Dacă fără Sfântul Botez nu putem deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos, fără Sfânta Spovedanie este imposibil să moştenim Împărăţia Cerurilor. Este o rătăcire să credem că respectarea unor anumite îndatoriri religioase, precum mersul la biserică, milosteniile şi alte fapte bune, pot înlocui Taina Sfintei Spovedanii. Cuvântul Domnului este foarte clar. Viaţa veşnică ne este dăruită prin iertarea fărădelegilor noastre. Iar iertarea nu se dă în nici un alt mod decât numai în Spovedanie. Însă, pentru a primi iertarea în Taina Sfintei Spovedanii nu este de ajuns numai simpla înşirare a păcatelor noastre. Este neapărat necesară pocăinţa sinceră, însoţită de o adâncă simţire a păcătoşeniei şi a bolii noastre duhovniceşti şi de zdrobirea inimii.
Cine poate spovedi?
Numai acela care are puterea şi dreptul de a dezlega, adică episcopul şi preotul, căci numai apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii, le-a dat Hristos puterea şi porunca de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor (Matei 18,18; Ioan, 20, 21-23).
Preotul deţine această putere în virtutea harului hirotoniei în treapta de preot, iar dreptul de a pune în lucrare această putere îl are prin hirotesia în duhovnic. Este bine să nu schimbăm duhovnicul decât la caz de mare nevoie, de pildă când se schimbă preotul sau când ne mutăm în alta parohie.
Cine trebuie să se spovedească?
Toţi trebuie să ne spovedim, chiar şi aceia cărora ni se pare că nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Aşa ne învaţă Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).
Cum trebuie făcută spovedania?
Spovedania este destăinuirea rostită a faptelor, şi cuvintelor, şi gândurilor viclene, făcută de bună voie, cu frângerea inimii, cu osândire de sine, limpede, fără ruşine, cu hotărâre, sub epitrahil, către un duhovnic rânduit canonic. Aşadar, mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului trebuie să fie:
- a) De bună voie
Ridicarea păcatelor noastre trebuie să fie voită, dorită de noi. Nimeni nu ne poate obliga să venim la Taina Spovedaniei şi nici nu trebuie ca duhovnicul să ne smulgă mărturisirea tuturor celor greşite, atât a celor săvârşite cu fapta, cât şi a celor cu gândul. Condiţii ale spovedaniei sunt amănunţita cercetare de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre şi destăinuirea păcatelor noastre cu propria noastră gură.
- b) Cu frângere de inimă
Una dintre cele mai importante condiţii ale spovedaniei – poate cea mai reprezentativă – este frângerea inimii. Inima se frânge când conştientizează că prin păcat L-a întristat pe Dumnezeu şi că nespusei Sale iubiri, nemăsuratelor Sale daruri a răspuns cu nerecunoştinţă. Frângerea este o tristeţe şi o durere adâncă a inimii, că prin păcatele sale omul L-a întristat întâi de toate pe Dumnezeu. „Ţie unuia am greşit“, după cum zice şi Psalmistul David.
- c) Cu osândire de sine
Spovedania curată este făcută cu osândire, cu autoînvinuire, fără încercarea de a ne uşura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu şi numai eu sunt răspunzător de păcatele mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obligă să păcătuim. Bolii noastre sufleteşti şi ignoranţei noastre li se datorează toate căderile. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte:
,,Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»“
Micşorarea de sine şi osândirea de sine sunt cunoscute adevăratei pocăinţe. Cel ce se pocăieşte sincer îşi vede continuu neputinţele şi se fereşte a se preocupa de viaţa altora şi de a-i judeca. Căci judecarea este “specialitatea” celor mândri. Cel ce se pocăieşte cu adevărat primeşte fără crâcnire orice încercare, considerând că este vrednic de orice rea-pătimire, de orice întristare, de vreme ce L-a întristat pe Dumnezeu. Se consideră pe sine mai rău decât toţi ceilalţi, şi nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adâncă şi deplină siguranţă interioară; aceasta, în antiteză cu cel care nu se pocăieşte, care îi consideră pe toţi ceilalţi inferiori lui.
Cel ce trăieşte adevărata pocăinţă, pe cât înaintează în virtute, pe atât mai păcătos se simte pe sine. În acelaşi timp, cu atât mai mult creşte în el nădejdea în mila lui Dumnezeu. Pocăinţa cea adevărată, în timp ce cultivă îndurerarea sufletului, aduce şi o negrăită pace şi bucurie adâncă, pe care nu le poate îndepărta nicio ispită, nicio întristare a lumii acesteia. Este fericita întristare, tristeţea cea îmbucurătoare, despre care vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre.
- d) Limpede
Este nevoie să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, limpede, riguros, fără învârteli sau jumătăţi de cuvânt. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovăţi sau spre a ne ascunde căderile, ci pentru a descoperi boala noastră duhovnicească.
Adevărul ne obligă să-i destăinuim duhovnicului toate păcatele noastre, fără să omitem intenţionat nici unul dintre ele, căci altfel ar fi o batjocorire a Tainei şi ne-am zădărnici iertarea. Este un lucru căruia ar trebui să-i dăm o atenţie deosebită. Ascunderea chiar şi a unui singur păcat lasă neiertate şi păcatele pe care le-am mărturisit. Nu este valabil, desigur, în cazul în care nemărturisirea se datorează uitării sau necunoştinţei. Dar şi pentru aceasta să ne rugăm ca Dumnezeu să ne aducă aminte toate păcatele, şi pe cele pe care timpul, necunoştinţa sau nebăgarea de seamă le fac uitate. De aceea, o bună pregătire pentru spovedanie este cercetarea atentă a sinelui, care duce şi la cunoaşterea de sine.
- e) Fără ruşine
Ruşinea este un sentiment pe care îl mânuieşte diavolul spre folosul său. Când suntem în situaţia de a păcătui o micşorează (pe ruşine), iar când trebuie să ne spovedim o măreşte. După înţeleptul Sirah: ,,Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har“. Ruşinea însoţeşte păcatul, dar ruşinea pe care o încearcă cineva înaintea duhovnicului îl eliberează de ruşinea din ziua viitoarei Judecăţi şi constituie slavă şi har.
- f) Cu hotărâre
Spovedania este sinceră numai dacă este însoţită de nezdruncinata hotărâre de a nu se mai repeta păcatele; în mod contrar, omul face, după cuvântul Apostolului, precum: „Câinele (ce) se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.”
Aceasta nu trebuie să fie pretext celor ce zic “de vreme ce voi cădea iar în acelaşi păcat, de ce să-l mai spun duhovnicului?“. Hotărârea şi străduinţa noastră de a nu mai cădea în aceleaşi păcate trebuie să fie statornice. Dar, de vreme ce patimile sunt sădite în firea noastră omenească decăzută şi uşor de întors, se poate ca din cauza slăbiciunii sau a poftei să cădem iar în aceleaşi sau în mai multe păcate.
Nu trebuie însă să deznădăjduim privitor la îndreptarea noastră, ci să ne apropiem de spovedanie cu o mai adâncă smerenie, şi mai des, astfel încât cu harul lui Dumnezeu şi cu îndrumarea şi sprijinul duhovnicului să ajungem la omorârea patimilor. Mângâietoare şi liniştitoare este această pildă din Pateric: “Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: Scoală-te iarăşi şi iarăşi. Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până ce vei fi găsit sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se şi duce din lumea aceasta“.
De aceea şi experienţa patristică ne învaţă cu înţelepciune că „sfânt este cel ce se ridică neîncetat“.
În paralel cu lupta cea bună, să luăm întotdeauna ca aliat în lucrarea pocăinţei rugăciunea de-un gând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
- g) Continuu
Pentru a avea roade în viaţa duhovnicească, este necesară deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar în cazul săvârşirii unui păcat grav.
Prin spovedania regulată:
– Patimile, slăbiciunile şi relele obişnuinţe nu mai cresc şi nu se mai întăresc; dimpotrivă, cu tratament se micşorează şi slăbesc.
– Cel care se spovedeşte des, cu cercetare de sine constantă, îşi localizează cu mai mare exactitate păcatele, pe care şi le aminteşte mai uşor.
– Chiar şi de săvârşeşte cineva păcat de moarte (mândrie, iubire de arginţi, desfrânare, invidie, lăcomie, mânie, lene), prin spovedanie vine uşor înapoi, în sufletul său, harul lui Dumnezeu, restaurând iarăşi pacea. Dimpotrivă, dacă păcatul rămâne nespovedit pentru mult timp, întunecă sufletul cu remuşcările şi, ceea ce este mai important – şi să luăm bine aminte la aceasta -, pe perioada cât omul rămâne nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugăciune, milostenii ş.a.) rămân fără plată.
– Spovedania regulată, cu pocăinţă şi sinceritate, se face zid împotriva atacurilor demonice, şi cei ce se spovedesc nu sunt atinşi de magie, de vrăji şi de celelalte lucruri satanice, în detrimentul lucrării oamenilor răi. Pe cei care se spovedesc regulat nu îi îngrozeşte frica morţii. Sunt mereu pregătiţi, de vreme ce prin continua pocăinţă şi-au curăţit sufletul şi aşteaptă în pace mutarea lor din lumea stricăciunii în fericirea raiului. Spovedania deasă este piedică a păcatului. Căci la gândul că iarăşi se va umili înaintea duhovnicului (spunând din nou aceleaşi păcate) şi că va primi canon, omul se luptă pentru a nu mai păcătui.
În practica ortodoxă a spovedaniei, credinciosul stă întotdeauna înaintea duhovnicului ca înaintea lui Hristos. Astfel, oricare duhovnic îl primeşte pe cel ce se spovedeşte, îl înfiază duhovniceşte şi îl renaşte cu harul Duhului Sfânt, iar în sufletul celui ce se spovedeşte se pregăteşte smerenia. De aceea şi preotul care spovedeşte este numit părinte duhovnicesc şi, cu frica lui Dumnezeu, având să dea seamă de el, urmăreşte lupta fiului duhovnicesc şi îl îndrumă prin pocăinţă la viaţa duhovnicească.
Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând chemarea iubitoare de oameni a Domnului „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, explică: ,,Nu cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai: «Vă voi mântui», ci ceea ce-i cu mult mai mult: «Vă voi da deplină odihnă! »”
Ce este canonul pe care îl primim?
S-ar putea întreba cineva: Dacă Spovedania este taina care îi dăruieşte iertarea omului care în mod liber şi de bună voie îşi dezvăluie duhovnicului păcatele, căindu-se sincer de acestea, la ce foloseşte atunci canonul? Adică posturi, metanii, milostenii sau oprirea pentru o vreme de la Sfânta Împărtăşanie, după judecata duhovnicului.
Trebuie să precizăm aici că epitimia (canonul) nu este pedeapsă, ci mijloc pedagogic care ne ajută să conştientizăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi să ne întărim în lupta duhovnicească împotriva anumitor patimi.
Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul „ Către Păstor”, îl sfătuieşte pe duhovnic: „Întristează pe cel bolnav pentru o vreme, ca să nu se lungească mult timp boala, sau să moară din pricina tăcerii vrednice de osândă. Mulţi au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului, că plutesc bine, până ce s-au izbit de stâncă“.